Pentru a citi versiunea în limba română a platformei, apasă aici

Without the past, there is no future. There is a real need to get in touch with our recent history, a need to try and understand the big transformations behind us, in order to be able to understand and shape the transformations lying ahead.

Our aim is to contribute to this necessary process, to bring to life the often overlooked local dimension of history, the unexplored little stories which deserve to be heard because only they can bring the past of a neighbourhood into the light. By looking only from the centre, without exploring the neighbourhoods of the former socialist workers, where the majority of the city’s inhabitants still live, the Eastern European cityscape cannot be understood.

With “Giants of Pantelimon” we aim at improving the quality of life in the neighbourhood and to make a quantifiable difference for Pantelimon. Every building has its story and once people start to know them, their affection to the place will inevitably grow, leading to an increase in identification with the neighbourhood. And only identification can enable people to start being an active part in the development of their neighbourhood.

Therefore, three years after one the pivotal projects of Make a Point, the restoration and conversion of the water tower within the space of Postăvăria Română into the Art Tower, the NGO will put forward for the first time in Romania an international art and life project, which will take the neighbourhood at new heights. Pantelimon offered us its narratives and from now on, artists will interact with the people and incorporate their stories into “street art on the roofs”. The public, looking from the tower (but also from their personal windows or who knows what other secret spots), will be able to once again meet with these accounts seen through the eyes of the artists, photograph them, post them on social media, comment and share them.

Artists (who call themselves urban or street artists, collective or documentary or ephemeral artists, you name it) will illustrate these stories on the former industrial halls. Last deadline for submitting your proposal for a work of art was 20th of August 2017. The vernissage for the permanent open-air exhibition will take place in the autumn of 2017, within the first edition of the “Giants of Pantelimon” Street Art Days (October 13th-15th). The event aims to deliver a serious take on contemporary street art and urban culture and the role they can play in the transformation of city spaces. By bringing together inhabitants and artists we aspire to create a laboratory for grassroots urban development.

Events will take place within the buildings which will lend their roofs and facades as the canvas for the artworks. During the three days of the festival, conferences and round tables will bring together artists (architects, urban planners and designers) and representatives of local authorities, researchers and inhabitants of Pantelimon, as well as members of the civil society and private donors.

The spaces envisaged for the first stage of the project are the former Cotton Mill, the former Wool Central, and Postăvăria Română (dating back to the 1920’s). The simple fact that these factory halls still exist – unlike many other former industrial spaces, which were demolished to make room for malls or new apartment buildings – makes them in themselves a showpiece for the history of the neighbourhood.

By using the roofs as canvases, the project aims to bring history and future together, bringing art to the periphery and giving prominence to the neighbourhood in and across the boundaries of the city. Painters, architects, urban planners and designers are invited to meet the community and to work with its stories, people and places.

See more about Giants of Pantelimon on our website and on our Facebook page, or get in touch with us directly at point@makeapoint.ro

Pantelimon is arguably the most notorious neighbourhood in Romania. It owes its reputation to the Hip Hop movement which exploded here in the early ‘90s, in the times of transition from communist dictatorship to no-one-knew-what at the time. Very explicit songs boasting about the dangerous life in Pantelimon, drugs and hustlers were to be heard from old tape recorders all throughout the country, in every park, behind the block, in any garage. The Hip Hop that emerged here focused on contemporary life and issues in Pantelimon, still it was relevant everywhere in ‘90s Romania. It represented the soundtrack of a flagrant rupture between generations. Today Pantelimon is struggling to find an identity. In order to understand why, and how we can assist in this process, some background information is necessary, since Pantelimon didn’t immerse in a vacuum.

The totalitarian regimes of Eastern Europe absorbed the urbanism ideas and concepts from the West, like the internationalist style, but in the East those ideas were altered, turned into a state architecture meant to represent the new idea of society. After the second World War, the political and ideological influence of Moscow was strong in Romania, and the impact on architecture followed; many blocks inspired from the cvartal typology were built, low, only three or four stories, organised around a vast interior courtyard, with green spaces, playgrounds, trees, gardens, even fountains (still to be found today in those parts of Pantelimon closer to the center of the city).

Interestingly enough, the demolitions in Pantelimon started a few years prior to the 1977 massive earthquake. Moreover Pantelimon was not a role model case like the many neighbourhoods conceived from scratch, as it didn’t have even an attempt of a viable urbanistic plan. Up until the mid ‘70s, Pantelimon had been a neighbourhood of modest houses, where small scale farming with animals, pigs and all the compound, were cohabitating with humble factories dating back to the ‘20s, surrounded by lakes and a lush nature scape.

The ‘70s brought along the start of forcefully populating and urbanising the neighbourhood. Pantelimon had small factories already in place, and so it came naturally to the regime to think of extending them, as a consequence of planned industrialisation. “Planned” to be understood as a matter of saying, since it was planned after an un-comprehensible strategy.

In this time, massive forced relocations of the population were pushing Romanians from the countryside to the cities, from the fields to the factories. In order to sabotage traditional social cohesion, and, by following the Stalinist model, for creating “the New Man”, people from very different parts of the country were uprooted and tossed into newly erected apartment buildings to work in colossal factories, very often employing 10,000 or more.

The late communist years (from the mid ‘70s to 1989) were influenced by the will of making an architecture which had to appear “nationally specific”, and first of all it had to suit the taste of the dictator, and the ideas that Ceaușescu had about what was “typically” Romanian. Apartment buildings were “decorated” with elements of supposedly traditional inspiration and the “coating” of the grand boulevards started, a way in which, the regime seemed to believe, the voice of Romanian socialism was to soon be heard by the entire world.

In the ‘70s, the ongoing presence of the Pantelimon courtyards, the small self-sustainable households, has thus become hidden to the eye due the construction of a continuous chain of grey, grotesquely grandiose blocks of flats. It coincided with the creation of the transport axis leading to the seaside (until very recently Bucharest’s singular exit towards the Black Sea).

Pantelimon was never the result of envisaging the bigger picture, but instead scraped out of disconnected pieces and mere improvisations, it grew suddenly and inharmoniously, often doubting its body, like a teenager way too abruptly reaching puberty, and often feeling the pains of growing too fast. Still, that is Pantelimon’s paradox today, since it is, arguably, in a country uniformised by socialist planning, the most notorious neighborhood with a reputation everyone heard about.

The music trends generated social trends, and an entire subculture was born here in the ‘90s. It manifested itself through Hip Hop and, most importantly, it publicly denounced the ugly, rough face of living conditions at the periphery of Romanian cities. Those were at the time incredibly uncomfortable truths being told to entire generations of Romanians who, prior to this, were fed, some of them for as long as 50 years, with propaganda and the mirage of the ideal, socialist life in the blocks of flats and the allocated work places in the factory. Standing face to face to the naked truths spat at them in vulgar language and on Hip Hop beats, this generation was not ready to accept them. The kids all around the country on the other hand were eager to listen to the message coming from behind the blocks of Pantelimon, Bucharest:

      “Behind the grey blocks it’s us, most of us, living

Blocks higher to the street side, to hide the hunger behind”

Even today, the living conditions in this neighborhood are far from being ideal. The few planned centers of basic services were never completed, and they are ill suited to offer the public spaces people living here would need for social interaction and recreation. The majority of the ca. 90,000 inhabitants of Pantelimon dwelling in these grandiose blocks are living in only 3 or 4 absolutely identical types of apartments.

Despite the initiative of the city hall of taking advantage of European Funds to start a process of thermical rehabilitation and in the course also give Pantelimon a new, more colourful face, the results are far from optimal. This is not to mention that the man who was mayor for the last 16 years was recently arrested on charges of corruption.

Pantelimon today, in the struggle of finding its identity, is kind of lost between all these realities which continue to exist side by side, often antagonising each other. Tall blocks with views to the main street, small blocks of inferior categories hidden behind the first chain, conflicting with giant remains from the times of forced industrialisation and the potpourri of small houses, and even some villas, survivors of the demolitions. Pantelimon has a soul, there are almost 100,000 people striving to make a life there, and with Giants of Pantelimon we hope to inspire them on the way.

Following are 27 instances you are invited to use as inspiration for your art proposal for Giants of Pantelimon. Please send a detailed proposal (1) together with your portfolio (2) and the filled in application form (3). A short motivation (4) of this particular work you want to do or what inspired you + a list of what is needed for production, or a relevant budget (5) are an asset. Since our resources are limited, the more specific and cost-effective you are, the better. Photos of the sit with the spaces and surfaces for art insertion can be seen here.

The selection of works will be decided by the project’s creators and by the end of August the chosen ones are to be notified. From then on up until the 15th of October, execution slots will be scheduled. 13-15th of October is when the Street Art Days event will take place and when the works will be presented to the public.

After the works are produced, they will enter a competition, with prizes summing up to 3000 EUR. During the event it’s time for the inhabitants and participants at the Street Art Days to vote the ones they mostly fund of.

We are open to many forms of art interventions and are looking forward to receiving your art proposals. Last deadline for submiting proposals for edition 2017 was 20th of August 2017 at point@makeapoint.ro

What you’re about to read next is the result of a one month immersion in Pantelimon, a place I knew almost nothing about before actually going and spending time there. or walks there.

Therefore, in order to understand it better, I started reading (from press articles to an older research report); I walked the streets back and forth; I took advantage of my fresh perspective; I conducted ethnographic observation and talked to people. I listened to hip hop music from the hood, bought socks from the local market and took my friends for walks there.

In the meantime, we asked and received stories, either coming from Pantelimon or just talking about it. The means in which they reached us were various: some were left at the ”gate” of Postăvăria Română, others were sent by email, were written on blogs or just told face to face.

I have put together all of the above and started drawing connections, personal observations to facts, perception to certainty, hoping this will, in the end, create an image (one of the many possible ones) that could inspire works of art dedicated to the place that has offered them.

In an already flat city which has been even more forcibly flattened by megalomaniac urbanistic plans, Pantelimon is the neighbourhood of heights. Sticlăriei Park seems to stay in a depression (it was actually used to extract clay for making bricks), if you look behind the blocks of flats on Șoseaua Pantelimonului that face Morarilor Park, it seems that some of their balconies at the ground floor float.

The park itself is positioned on different levels of heights and, depending on which entrance you take it’s different, you can enter directly from the street or actually go down a flight of stairs. Mărcuța Cemetery is also placed on a hill. The park on Fundeni lake takes you to its shore by stairs. And still, no matter how deep you go, if you raise your eyes, there they are, right in between the sky and trees: the tips of the blocks of flats, a replacement for the horizon.

One morning I found this old man, a few meters away from the crowded roundabout near Delfinului Market. He was coming from Dobroești, a village right next to Pantelimon. I bought some garlic for my mother and some fresh mint for my tea. For all of that he asked 2,5 lei, I paid 3 (under 1 euro). I noticed his face was slightly unusual, probably because of a stroke. He was born at a hospital in Pantelimon, and used to come here and play in his childhood.

When I got back to Make a Point I noticed a small bus going to Dobroești. Besides the garlic and mint, he was also selling some free range eggs and I imagine that, with the earnings from these, he would have gained just a little more over the price for a one way ticket, 2 lei. There are numerous spots in the neighbourhood where people sell different products on the street, be it food or jewelry. Small, improvised tables with bigger or smaller amounts of produce.

Or just bags in bags with bags containing cherries, fresh herbs, eggs or cheese. When I once passed next to the sellers gathered around the Delfinului Market* it seemed a police officer was around. As they were vigilant and had the bags closed, ready to leave the spot in case needed.

   There are lots of discussions on the internet where people talk about old, poor people, some of them coming from the outskirts of Bucharest to sell very few and cheap produce, flowers or whatever they might have, all for almost nothing, and that are fined by the police for illegal commerce.   

Sometimes during communist times, the shops were selling bags containing frozen vegetables and some pieces which you could barely call veal meat, most of which ribs. As everybody queued for all the rest, people had to queue for those bags as well, but when they were in stocks, ”the entire Pantelimon was full of vegetables” - people were actually in for the meat and threw away the rest.

    There are so many stories and images of rows and rows of adults, children and old men queuing for food. Some used to start forming as early as three in the night, ”queues based on rumours”, rumours they might bring some sort of food in. You were assigned to a certain grocery and that was the place where you waited and hoped.

    Some people managed to obtain food ”in the back” (by bribing), and you were given what was left behind. Or the relatives from Cluj Napoca (second most populous city in Romania) would come, bringing some local cosmetics produced there, which they would exchange in Bucharest for food, as in the capital city more food was available. They took salami home and hung it ”for the bad days”.

One can find Ostrov peninsula, which splits Lake Fundeni in two perfect lobes, only five minutes away from the bustle of the main street of Pantelimon. The 11 streets are all named after a variety of fish: Carp’s, Mussel’s and so on. The place is a curious mix of houses, old and new, one storey or villas, bigger or smaller. The fact that they exist is a small victory in front of the system which was just a few minutes away cramming people into these huge blocks of flats. On Ostrov, people built their houses on their own, based on what they knew and had. Also here I saw a public water pump, which you can barely find nowadays. Or a green paradise disguised as a deserted yard, where the vegetation took the lead. If you come closer to the wooden fence, you can feel the coolness inside, through the cracks.

She came to Bucharest from the countryside, to work in a factory. At the beginning she used to share a flat with her female cousins, until they didn’t get along anymore and so she moved out. Moreover, she didn’t even like living up high, it made her sick.

What she loves is being „on the ground”, the way it has been since then. There is no piece of ground left without huge roses, tomatoes, flowers of all kinds, fruit trees and a 30 years old vine that keeps shadow during the long summers. If you manage to go past the two dogs, especially the smaller and meaner one, you’ll find, in the back of the garden, this wire fence and then, the lake. They had to cut the old willow, but instead she planted a few offsprings taken from the church, at a holiday. They’re just half of a person in height, but healthy green. The water is polluted, and no matter how much garbage they would pull out, it keeps coming back, more and more. That’s why she doesn’t even eat what her son in law sometimes fishes, she won’t eat from the dirty waters.

The land the house lays on was bought together with her husband, using the money they received at their wedding. The house was built with no authorization, but instead „with a fee”, as she would explain. At the moment they had to pay that, Maria was sent to the police station. She was in her late pregnancy and they were hoping this will impress the officers. And it did. A Roma family from the peninsula was in the same situation. Moreover, the two women were even colleagues at the same factory. And still, the Roma family was not allowed to keep their house, the one they had built by themselves. The reason the authorities used: a few centimeters of it stood on state property, so it had to go down. The family’s baby was born healthy, but died a week after. They moved out to Ferentari (a poor neighbourhood on the outskirts of Bucharest, where most Roma people live), whereas the ”Romanians” remained on Ostrov.

Behind the tall blocks of flats at the junction of Bulevardul Ferdinand and Șoseaua Pantelimon there is a residential area of villas and modernist blocks of flats. As the neighbourhood is mainly blocks of flats, I went there, curious to find out how come these houses were left alive and not taken down, like so many others in communist Romania. Once you get there, you really feel it, that you are walking this organic urban area, where buildings are there since long before the ‘50s and for sure since before the communist architecture took over.

    An 81 years old lady, who used to work as a lawyer, is making fun of my pronunciation of ”Pantelimon”, claiming I use a French, nasal, ”n”. She lives near Ferdinand (boulevard dating back to the monarchy) and kind of repudiates Pantelimon. When I tell her about the Art Tower, she tells me ”but the girl doesn’t go there, she goes to the city center!”

    The villas, I found out, have been built after the First World War, when the land was given to families of military men, who were usually getting married to rich girls. This lady’s block of flats is U shaped, has four floors and was built at the beginning of the Muscovite influence and it’s a ”splendour, an extravaganza. Oh well, we had all kinds of stuff here once, but then the gypsies came and bathed at the water pump, so we shut it down, and they left”. Now, the small garden is closed to the public.

In a crowded commercial area one can spot a one square meter shop, where they used to sell cassette tapes, with a rich variety of genres, Emus Music. Next to it there’s a personnel exit from the nearby restaurant and when I was there, a cook was having a smoke, annoyed I was taking a photo. He most probably thought I was photographing him, as I suppose no one cares about the small shop stuck in time anymore.

As people were confronted with a dictatorial system, other than in situations when personal gains would have made them choose differently, they showed solidarity and, in case of a danger, acted together. I found out how, once, an ex-convict (accused of rape), brought to Postăvăria Română to be introduced back on the labour force, was still showing a problematic behaviour. The women, constantly harassed by him, after a month of such aggressions, took the situation (and scissors) in their own hands, cornered the guy and almost started attacking him. The men in the factory barely managed to get him out of there. 30 angry women and scissors in the air!

Dissidence, as opposed to solidarity, was usually remarked at an individual level. I found out how once, at Postăvăria Română, in ‘88-’89, a worker freshly transferred there quickly started ”talking very badly, picking on the manager, the party secretary, everyone”, including Ceaușescu. Her name was forgotten, but not her boldness. After a few weeks of working there, she was requested to take part in a meeting in the factory, questioned and then, she disappeared. Almost no one cared, didn’t even knew what happened to her. Was she transferred to another workplace, was she convicted or maybe something even worse took place? And yet, around 2000 she was seen in Pantelimon. She survived!

In the ‘80s, one floor above the place Make a Point is now located, used to work around 120 experienced and older female workers, whose jobs were hand sewing the flaws in 50 m long pieces of cloth. The work conditions were harsh, the temperatures going to 35-36, even 40 degrees Celsius. From time to time, Mr Dima, 22-23 of age at the time, head of department, had to go and check their work, from downstairs where his office was. He used to announce his presence at the beginning of the stairs, by hitting the ruler by the walls, the phones were mostly not working and if he went directly and shove his head inside he would have had surprises waiting inside:

„I was opening the door, looking inside… and then close it! I was terrified!”.

Under the hot roof and in between the long cloths, the women used to take off their clothes and swim the textiles waves.

”If you haven’t known it before, B.U.G. Mafia placed Pantelimon on the map.” There were the young fans of the band, born and raised in small towns, that once they had moved to the capital city, treated Pantelimon as a touristic attraction. And for some time it may have actually been one.

Only that they got there too late. It was for nothing that they once went there at night, looking for the world embodied in those lyrics, as they just ended up freezing, the most thrilling moment being the one when they couldn’t find a cab to go back home.

B.U.G. Mafia used to sing about parties, money, girls, drinking and about how ”rather than living as a loser, better become king”. Nowadays, the parties happen differently behind the blocks of flats. Alexandru writes: ”Each night there’s a festival going on, noise coming out of the neighbours’ tubby speakers”, two generations alternatively sharing the space: the youngsters who at some point start fighting about who should buy the next bag of sunflower seeds; and the middle aged people, who, ”as opposed to their younger colleagues, are never out of alcohol”.

To sum up, Pantelimon is not what it used to be anymore, that’s what people say. The boys from the hood have been replaced by families, who spend time outside, chit chatting and eating sunflower seeds; the streets have now been rehabilitated; the grey blocks of flats are now colorful.

I meet Ioana, 35 years old, spending some time in front of the blocks of flats she lives in, an ex-communist dorm for unmarried people, where a real-estate investor turned the old shared bathrooms into studio apartments (she lives in one of those, together with her daughter and husband, working abroad - like many, many other Romanians). She says: ”Compared to how it was before, now it’s quiet… You know what Pantelimon used to be... Now everyone has their families, children…” It seems the neighbourhood has come of age, got past the tempestuous adolescence and reached maturity.

During communist times, you were liable to pay a celibacy tax and the factories were carrying out pro-natalist policies. At Postăvărie, for example, the female percentage of workers was over 70%. How would they meet their partners, if the bubble was so small? They used to organise trips for the workers, not only in Romania, but also other soviet countries.

”The young men who work at 23 August should meet the young ladies working with textiles. Many of them got married this way. [...] It was a problem, at the time… Why? They had to work all the time, Saturdays and Sundays and these trips were the perfect occasion for them to meet each other.”

People were distributed by the communist state in preset lives. The head teacher in school would be deciding in which field you’ll work in and even the good students had their fate and jobs distributed by the system. My mother was told by her head teacher she would be a terrific seamstress, when everything she hates most is sewing.   

In a filmed portrait by Mădălina Roșca in 2008, textile worker Mariana seems to be thrown in a life she doesn’t belong to. She started working in the factory at 16 or 17 and when asked if she would have liked to do something else with her life, slightly raising her shoulders, responds:

”Hm, I haven’t thought about it this way… But you know, it’s not as if I loved what I did. It was that I needed to, and then other circumstances…”,

the head teacher’s influence… Otherwise, her husband claims he chose her based on the long hair, whereas she thinks

”It’s just how it happened”.

On Lucrețiu Pătrășcanu street, nearby the metro station and a high school there’s a tall, dilapidated block. The street itself is very green and despite its height, it’s hard to notice it if you walk on the sidewalk right next to it. The area itself is curious, as the building follows some others, still in use or not, research institutes or abandoned institutions. At the first floor of the tower block there’s an improvised dwelling where you can tell someone stays in, given the fact it even has some very fresh and colorful flowers at the entrance, in the concrete container.

    Walking past it I notice a thin man going back and forth on the sidewalk, wearing a shabby hat and the coat of a security company. I ask what is it with the building and it’s easy to tell he’s eager to talk to somebody. He’s working for that company, which works for the city hall. It’s him and two other men, doing shifts of 24 hours, making sure no homeless people enter the building, which is anyway sealed, so that not even they have any access. What he knows is that the building was once a research center. During winter time they make a fire in the small room, in a stove, and since the space is so reduced, the heat lasts for the whole night. And the flowers at the entrance, the only fresh and colorful element are actually made of plastic. I ask if he’s afraid of doing this job:

”No, why would I?”

Fade out: cross the street and from the other side the situation changes: the tower is visible in its state of ruin, the wide windows have been taken down or stolen and there’s lots of graffiti. So someone, somehow, still managed to get in.

Each time I crossed Șoseaua Pantelimonului I was amazed by the tall grass that has grown on the tram tracks, where trams haven’t been going for years due to some project of rehabilitation of public transport in the area that just doesn’t seem to end. If there was wind, you could lean and change perspective, so the blocks of flats would float over the green blanket. And then, one day, it was gone. Man has once again tidied up.

Faur Factory Gate 1, a white and blue rusty arcade and a sign saying that inside the industrial park the usual driving regulations apply. Go farther and on the front of one of the so many red brick halls there is a welcoming message, frozen in time: LONG LIVE THE ROMANIAN COMMUNIST PARTY.

Similar to a reverse graffiti, the marks on the walls remained after the letters were taken down. Two steps away from it there’s a music bar opened on the premises of a defunct research institute for compressors and rolling stock, transformed afterwards into a private company born after the fall of communism, which is now employing a single person (the company already moved its office).

After being held by the state for years and years, since the fall of the communism Faur factory kept crumbling into a mosaic of private companies: one can find there a restaurant, a private university, a ballroom with it’s own fancy fence, different companies dealing with a variety of businesses from marble to advertising and beauty accessories. At evening, after the sun has set, the place is empty: I saw two stray dogs (that nowadays you can’t really find on the streets of Bucharest anymore), listened to the birds singing and left behind some of the industry’s remains and the lightened squares of the blocks of flats facing the park at one end. From behind a massive door, open wide, a man is childishly moving a hydraulic pallet truck as if he were riding a scooter.

Pantelimon can’t really brag about having the capital city’s largest park and still it seems that wherever you’re looking, there is at least a patch of green grass at your feet. The district town hall invested throughout the years in development projects for the smaller or bigger parks scattered around and already appropriated by the inhabitants of Pantelimon. The smaller streets are also green with the old trees keeping shadow for the flats in the big blocks, linden trees perfuming the large streets and then, a bonus: so many spots to meet the water. Most of the shores to the lakes are still wild, but the influence of the water is present in the neighbourhood. You can buy fishing tools from the non-stop counters at Morarilor Market, they even light them up at night with colorful bulbs. Or you can just encounter old men walking casually with their rods kept in a bag, placed on their shoulder.  

  Also, 5 minutes away from the vivid Delfinului Market (Dolphin’s Market) there you have Ostrov (Islet), where a no-name street at the back of the yards takes you on a journey along the lake, where, depending on your luck you can either spot big turtles or get bitten by mosquitoes. On the other side of the lake there is Sfântul Pantelimon park and it’s promenade with a view, where its impossible to find a vacant bench after such a hot summer day.

Somewhere in between the Sticlăriei and Morarilor parks stands a water tower of the most unusual types. Unusual and overwhelming, as it’s huge and UFO like. I suppose it feels strange when seen for the first time, but then as it happens in life, you probably just get used to it. At first I didn’t even know what that was and searched for it on the web, to see what others were thinking. And so I found the most creative approach to it, a short poem published in a fanzine, taking it where it belongs: in space.

”maybe in the future

I will climb the

water tower near my home, on

Vergului Street 21

and I will fly with it into outer space.”

In Pantelimon all the lakes are man-made, but sometimes nature takes over. Once a park is abandoned, it soon turns into the newly discovered second ”delta” of Bucharest. Parcul Sticlăriei. A few TV reportages were made and watchmen posted at each entrance. After tens of years of being totally forgotten, the vegetation grew wild around the two small waterholes, and lots of water animals call it home now. But of course the authorities soon plan to intervene, build concrete alleys, place benches and public lighting and most importantly, probably cut lots of the greenery. I was talking to one of the watchmen and funnily, it seems the actual limbo is caused by the conflict between the two district town halls that still haven’t decided how to share the land.

Before it started to be known (again - even the locals forgot it existed, as it was home to huge amounts of garbage and marginal people), Make a Point organized a tour, conducted by one of the team members. One of the stops was this park and when they got there, the guide noticed an open manhole and in it, a kitten crying for help. The next day, when he came back with another group of people, the animal was still there. So this time something had to be done.

He asked for advice and ended up calling 112 and asking for help from the fire fighters. Which they offered. The fire brigade on Șoseaua Vergului sent a five people team to the rescue, alarm on and all the rest. The distance they needed to make? One kilometer. The firefighters, ”very nice guys”, recommended that the cat is not freed again, cars will run it over. So our guide, Dragoș, thought it over: for sure the cute face will save her:

”I never had so many likes. And I also never had anyone wishing to adopt it. She stayed with me for three months. Acted as if my home were hers since day one.”

In the end, the cat was sent to his aunt, where she felt just as good as she did in his home. And had cubs, eight already.

When a radio journalist visited Make a Point, another story was found, one about her trips to the neighbourhood as a child. Francesca used to come here with her father at the shop of a shoe factory to buy two pairs, ”for school” - sports and elegant. But the most vivid memory is connected to her first escape from home on a bike, on her own, to her grandfather’s beehives located in a forest 20 km away from home. That took place at the beginning of the ‘90s, when Faur and Republica factories were still working and Pantelimon was

”a very lively neighbourhood, [...] you couldn’t find the ruins you see nowadays”.

Funnily, right before I met Francesca, I was reading a poetry book dedicated to Bucharest, where I found a poem that stuck in my mind, about one’s first escape, which is never forgotten.

”It’s all because of Chernobyl!”. That’s what my mother said when she gave birth to my twin brothers, in 1988. It’s not like it runs in the family.

”It’s also because of Chernobyl!” my mother keeps saying when she finds out about a new ailment or disease, other diagnostics and bad results from the medical tests. She piles them up in a thick file in her apartment, floor number five, right on the corner of Basarabiei and Pantelimon boulevards.

I thought for a long time that this was her way of saying: you know, Chernobyl. After all, we weren’t that far away from the nuclear reactor, for sure the radioactive cloud flew over the city and, in the end, everything we could not explain was ”Chernobyl’s fault”.

It’s only last week, after many years, that I asked her. My mother was in the army, so when the time for the working class to fight Chernobyl’s consequences came, she was there, in the first line. There you have the economist, handed in a Geiger counter and asked to test, where in the factory and neighbourhood you’d find the highest radiations. She took notes and all. The peak was found in the dusty corners, where ”the needle of the counter was going above the maximum”. She had a good laugh when I asked what type of protection did she use. It wasn’t a fake reaction, as she really found it funny.

So that’s how it was, the spring of 1986 when our mother faced the nuclear catastrophe with only her pen, notebook and the Geiger counter going above its limits. Patriotic duty and then a series of diseases and twin boys, or so they say.

The print shop, mid day: a lady storming in, asking for the photos, are they ready? She’s wearing a long, flowery and diaphanous dress, her brown hair pulled up in a casual and yet elegant bun. She seems to be around 35 years old. With a crying and alarming voice she’s telling the shop assistant:

- We’re going to their father’s!
- But she hasn’t told me about it! Just that she’ll go home and send the pictures.

As the computer is facing the customers’ area, the photos are visible. You can see two or three teenagers, wearing flower crowns or animal faces, courtesy of some filters from phone apps. The hurry was that they needed to visit the father, at the moment imprisoned.

In 1966 decree 770 was issued in Romania, forbidding abortion and contraception. In factories there were several gynecologists assigned to check the women employees regularly, keeping reports on their periods. They were simply queuing up at the time of the check ups. The factory and actually the system itself were controlling all of the aspects of one’s life, even the most private corners of it. In this way, they were making sure every pregnancy was discovered early on by party and state. And still, sometimes

”accidents happened, they were getting pregnant and wanted to have abortions”.

The courageous ones, ”little devils”, were going to see the head of department and ask for free days to have an abortion. He says:

”I was kicking them out and telling them: come back in again and… they did it until they were telling me they have a personal problem”.

Some of them were sent by the authorities to test him, but the rest of the times they were telling the truth. The doctors were afraid to perform abortions and so other people, with no medical studies whatsoever, mechanics, for example, were taking their places in doing it for the desperate. Official numbers say 9.452 women died because of an illegal abortion starting with 1966 and up until 1989. But it’s known lots of these cases were registered under other medical conditions such as septicemia, therefore we can only guess the real number of deaths caused by illegal, unsafe and unsanitary abortions. Basically, for the system, no one could do something that no longer existed in the official vocabulary.

One time, around ‘88 or ‘89, the workers found in Postăvăria Română’s yard ”a thrown-away baby, a fetus” of 3-4 months old. Mr Dima describes it, emotionally:

”Many times I remember how he looked like, the little boy”.

Women gathered around, but the party covered up the incident that so many people already saw. Coming back to the methods the system was using to infiltrate in the private life, you realise how it was all about ideology for them. The factories were involved in ”socialist contests”, and such an event would have drawn them back and lowered their score, reason for which not even a word about the fetus got out of their own yard. They didn’t even know if it came from their own workers or from outside of the wall.

And when the pregnancy was not terminated and moreover appeared outside of a marriage, there were two main options: the baby was either left in the state’s care, or the mother would go to the communist party and declare that X left her pregnant, may it be true or not. From then on, things would generally move towards marriage, as it was difficult for the men not to accept it.

Since I work at one periphery and go back home to another one,

I can see people dressing nicely not to go out to town, but to get out of the house.

So:

       ”move to dristor”* or somewhere farther,

as this way you’ll prolong your life:

time does not run wild as it does in the city center” [Ioan Es. Pop]

At the time the Romanian Revolution took place, in 1989, the head of department forbade the workers to go and protest in the city center. He threatened them by announcing he has electrified the front gate, therefore they can’t go out. So they jumped the gate in the back, facing the park.

In ‘89 revolutionary men jumped out to where in ‘71 frogs and snakes had jumped in. Mrs Nela sent us her story, about how the lake in Morarilor Park used to be wild in the ‘70s, hosting specific water plants and animals. She was young and working as a seamstress, together with other colleagues, just as young, in three shifts, in the rooms near the park. Sometimes they used to enjoy nature’s concert of the animals around the lake so much that, from time to time, they would lightly fall asleep and wake up ”next to a little frog or snake”.

I was amazed to find cannons in all three main parks of Pantelimon. Real, imposing, aimed at the alleys. The neighbourhood has this bad reputation, a hip hop band was born and sang about it and it seems there’s a latent violence within it. I found out about how factories, during communist times, used to have their own munitions, firearms held under lock and key, ready to be used in case of, for example, an American attack.

In December 1989, during the revolution, the Romanian Cotton Filature took the guns out and gave them to their workers, to protect the factory. Instead, Postăvăria Română chose not to use them. The two factories are positioned one across from the other, on the same street and most surely the workers must have shared family ties, friendships or at least vicinity. They were all, in the end, colleagues and part of the same small world of their neighbourhood.

And still, in those hazy moments, the two neighbouring institutions stood facing each other. The Cotton Filature with their guns, Postăvăria Română with poles. ”Ours were guarding, we gave them some poles, some sticks. [...] They didn’t want to defend using sticks, as they were afraid of being shot by those across the street, they just didn’t want to.”

The main road in the neighbourhood is very busy and there’s lots of traffic, but once you take the back streets, the atmosphere is much quieter. Except for the rehabilitation works on the blocks of flats, which are very present and active throughout the neighbourhood. It hasn’t happened yet, but for sure the fate of all the buildings will be the same in the end, bright colours and balconies unified in appearance. At the time they were built, everything looked the same. Since then, people gradually started to leave their mark on their tiny part from the much bigger facade. Some balconies were ”closed”, using windows (tactic for enlarging the private space of the home), and that way the blocks of flats usually ended up as a mosaic of colors, due to the different shades and types of windows, and overall purposes people gave them.

    Once the styrofoam rehabilitation comes into play, the windows are replaced by the identical double pane glass ones and the walls painted in bright colours (which we’re not used to after many years of grey blocks of flats). The contrast to the buildings still left untouched is notable, as through comparison they show the true level of degradation. Still, it’s probably certain none of them will be left behind from this trend of insulating the buildings with such a dangerous material in case of a fire, and of contracts signed with corrupt companies delivering the PVC joinery.  

    One day, on one of the grey blocks on Șoseaua Pantelimon, up at the very top, I spotted two young trees. Seeds must have flown and decided to settle on this grey sea of flats. I called it an unintentional urban garden. And yet I doubt it will have a long life ahead, as most probably the rehabilitation works will destroy it. In the end, the expression forms will be once more stopped. Until people (and nature) will once again leave their mark.

Giants of Pantelimon is a Make a Point project.

Cultural project finaced by Primăria Municipiului București, thru ARCUB, in the program Bucuresti – oras participativ 2017 and co-financed by Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Partners:  Aqua Carpatica, Red Bull, Mega Mall Bucuresti, Institutul Italian de Cultură

Media partners: Radio Guerrilla, Scena9, Vice, Igloo și noizz.ro

(the list is currently being updated)

Giants of Pantelimon is a collective art project developed and implemented by Make a Point

#Documentary Artists Madalina Rosca & Paul Arne Wagner, #Anthropologist Andreea Drăgan, #Architect / Restaurator / Historical Consultant Miruna Stoicescu, #Urban Planer Irina Pienaru, #Art & Design Consultant Ana Alexandra Blidaru, #Comunication Officer Dollores Benezic, #Photographer / Social Media Manager Vio Dan , #Partnership Coordinator: Iulia Barbu, #Art Production / Curator Andrada Roșu, #Sociologist Dragoș Ciulinaru, #Videographer Florin Ciorîcă

We are grateful to the many people who generously shared joyful or painful memories with us, contributed with photos, videos, letters, even objects, which made this story collection possible.  The stories were hunted and gathered in the current study by anthropologist Andreea Drăgan #with an introductions on Why Pantelimon? by Miruna Stoiecesu & Madalina Rosca & Paul Arne Wagenr #designed by Paul Arne Wagner & Madalina Rosca #Photo Editors Vio Dan & Paul Arne Wagner #Pantelimon photographed and filmed in the last (more than) 40 years by Dan Vartanian, Florin Ciorîcă, Vio Dan, Andreea Drăgan, Paul Arne Wagner, Eli Driu, Vlad Cătună, Madalina Rosca, Dragoș Ciulinaru, Iulia Guran & many more

Fără trecut, nu e nici viitor. Pentru a putea înțelege și modela transformările care ne așteaptă, avem nevoie să ne cunoaștem mai întâi istoria recentă, cea care a produs transformările majore din jurul și din urma noastră. Scopul organizației Make a Point este acela de a contribui la procesul necesar de a aduce în vedere dimensiunea ignorată a istoriei, cea a poveștilor mici, ne-explorate și ne-oficializate.

Motivul este acela că ele pot face lumină asupra trecutului cartierului, drept pentru care credem că trebuie să își găsească reprezentare în spațiul public. Privind numai dinspre centru, fără a explora cartierele dormitor, acele locuri unde marea majoritate a bucureștenilor trăiesc, peisajul cartierului est-european nu poate fi înțeles. Proiectele precum „Uriași de Pantelimon”, ce vizează creșterea calității vieții și ale căror rezultatele se cuantifică pe termen lung, au o semnificație deosebită: orice zid își are istoria lui, și o dată ce locuitorii încep să le cunoască, atașamentul lor pentru loc va crește. Și numai prin identificarea cu locurile respective pot oamenii să devină activi în dezvoltarea cartierelor lor.

La trei ani după finalizarea unuia dintre cele mai importante proiecte ale organizației (reconversia Turnul de Apă din curtea Postăvăriei Române în Turn de Artă), Make a Point propune, pentru prima oară în România, un proiect internațional de artă și viață la înălțime. Locuitorii cartierului și-au spus poveștile, iar de aici încolo artiștii le vor urca pe acoperișuri. Publicul le va reîntâlni, de data aceasta în interpretarea artiștilor și le va putea admira din turn, balcon sau alte cotloane secrete, le va fotografia, posta, comenta.

Artiștii (care se descriu cam așa: artiști urbani, colectivi, documentariști sau efemeri) vor ilustra poveștile pe fostele hale industriale. Termenul limită de înscriere a propunerilor de lucrări pentru editia 2017 a fot 20 august 2017. Vernisajul expoziției permanente în aer liber, prima de acest fel din România, va avea loc în toamna lui 2017, în cadrul primei ediții a Zilelor de Street Art „Uriași de Pantelimon” (13-15 octombrie 2017). Evenimentul își dorește să ia în serios arta stradală, cultura urbană și rolul pe care acestea le pot avea în transformarea orașelor, întocmai așa cum merită. Prin aducerea împreună a locuitorilor cu artiștii aspirăm la crearea unui laborator pentru dezvoltare urbană la firul ierbii.

Evenimentele plănuite urmează să aibă loc în perimetrul clădirilor care își vor împrumuta acoperișurile sau fațadele pentru lucrările de artă. Vom organiza timp de 3 zile ateliere, conferințe și mese rotunde unde vom aduce la un loc artiști și reprezentanți ai autorităților locale, cercetători în domeniu și finanțatori privați, precum și membrii ai societății civile, pentru o înțelegere mai profundă a culturii artei stradale.

Spațiile avute în vedere în această primă etapă a proiectului sunt: fosta Filatură de Bumbac, fosta Centrală a Lânii și fosta Postăvărie Română (care datează de la 1920). Faptul că aceste spații încă există – spre deosebire de alte foste uzine bucureștene detonate pentru a face loc unor imobile sau mall-uri – a făcut firească folosirea lor ca șevalete naturale pentru a scoate cartierul din anonimat și a duce arta dincolo de inelul central al orașului.

Folosind acoperișurile drept șevalet, proiectul urmărește să aducă împreună istoria și viitorul, arta la periferie și să acorde cartierului importanță atât în cât și în afara granițelor orașului. Artiști vizuali, arhitecți, urbaniști și designeri vor fi invitați să cunoască comunitatea și să lucreze cu poveștile, oamenii și locurile sale.   

Mai multe despre Uriași de Pantelimon pe siteul nostru și pe pagina de Facebook. Ne poți scrie și la point@makeapoint.ro

Pantelimon este unul dintre cele mai faimoase cartiere din România. Își datorează reputația mișcării Hip Hop care a explodat aici la începutul anilor ‘90, în timpuri de tranziție de la dictatura comunistă la nimeni-nu-știa-ce pe atunci. Versurile foarte explicite despre viața periculoasă din cartier, ganguri, droguri și prostituate răsunau din casetofoane vechi prin cam toată țara, din scări de bloc, garaje, de prin parcuri.
Hip Hopul care a pornit din Pantelimon, cu problemele de viață ale carierului în primul plan, a fost relevant pretutindeni în România post decembristă și a reprezentat coloana sonoră a unei rupturi flagrante între generații.

Astăzi,  Pantelimonul se luptă să își găsească o identitate, dar pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, și cum putem sa îi fim de folos în acest proces, câteva informații de context sunt necesare, întrucât Pantelimonul nu s-a născut într-un vid.  

Regimurile totalitare din estul Europei au absorbit idei și concepte de urbanism din vest, precum stilul internațional, dar în est aceste idei erau alterate, contorsionate într-o arhitectură de stat, menită să reprezinte noua idee de societate.

După al doilea Război Mondial, România era apăsată de influența politică și ideologică a Moscovei, iar impactul asupra arhitecturii a urmat de la sine; s-au construit multe complexe de blocuri inspirate de tipologia cvartalului, clădiri joase, de doar trei sau patru etaje, organizate în jurul unei vaste curți interioare, cu spații verzi și locuri de joacă, grădini, copaci, chiar fântâni (care pot fi găsite și astăzi în zona mai dinspre centru a Pantelimonului).

Interesant este că demolările în Pantelimon începuseră cu câțiva ani înainte de cutremurul puternic din 1977. Mai mult, Pantelimonul nu a urmat modelul vremii, cel de cartier conceput de la zero, și nici nu a avut la bază vreun plan urbanistic viabil.

Până la jumătatea anilor ‘70 Pantelimonul era un cartier unde case modeste, gospodării cu animale, porci și toate cele, coabitau cu făbricuțe, aflate acolo încă din anii ‘20, încojurate de lacuri și natură virgină. Anii ‘70 au adus Pantelimonului începuturile populării și urbanizării forțate. Câteva făbricuțe erau deja acolo, așa că regimului i-a venit ușor să gândească extinderea lor, ca o consecință a industrializării planificate după un plan incomprensibil.

În tot acest timp se produceau mari mișcări ale populației de la țară către orașe, din câmpuri în fabrici. Pentru a sabota coeziunea socială, și urmând modelul stalinist, se aduceau și amestecau populații din zone foarte diferite ale tarii. Oamenii, dezrădăcinați si urcați la bloc, lucrau în fabricile colos din imediata vecinătate, fabrici unde adesea pontau 10.000 și mai bine de suflete muncitorești. Prin „placarea” marilor bulevarde cu fronturi continue de blocuri pare că trebuiau să se demonstreze lumii victoria socialismului. Ultima perioadă a regimului comunist în România (jumătatea anilor ‘70 și până în 1989) a fost marcată de dorința de a crea o arhitectură care să pară „specific națională”, dar în primul rând să corespundă gustului dictatorului, și ideilor pe care Ceaușescu le avea despre ceea ce era „specific” românesc. Astfel, blocurile de locuit au căpătat decorațiuni cu elemente așa-zis tradiționale.

În anii ‘70, așadar, această realitate a micilor gospodării a fost ascunsă privirilor prin construirea unui front continuu de blocuri gri și foarte înalte (cu câte 10-14 etaje și cu câte 10 scări). Asta odată cu crearea axei bulevardului Pantelimon care, în tot acest timp și până foarte curând, a fost singura ieșire către mare.

Acest cartier nu a fost niciodată rezultatul unei gândiri de ansamblu, ci încropit din bucăți dezagregate și improvizații, și a crescut brusc și în mod dizarmonic, adesea îndoindu-se de trupul lui, ca un adolescent ajuns la pubertate care simte prea des durerile unei creșteri prea rapide. Acesta este până astăzi paradoxul Pantelimonului care a reușit să rămână, într-o țară într-așa fel uniformizată de planificarea socialistă, cartierul de a cărei reputație toată lumea a auzit.

Curentele muzicale au atras după sine curente sociale, și o întreagă subcultură s-a născut aici în anii ‘90. Ea s-a manifestat prin muzica Hip Hop, dar cel mai important, a denunțat public fața dură a vieții în aceste cartiere de la periferia urbei.

Acestea erau, la acea vreme, adevăruri sociale extrem de incomode, spuse unor generații de români care până atunci, unii dintre ei chiar și pentru 50 de ani, fuseseră hrăniți cu propaganda și mirajul vieții ideale, socialiste, musai la bloc, cu apartamente și locuri de muncă în fabrică, toate alocate de stat. Puși față în față cu realități crude scuipate către ei în limbaj vulgar și ritm de Hip Hop, această generație nu era pregătită să le accepte. Puștii din toată țara, pe de altă parte, erau foarte dornici să asculte mesajele venite de după blocurile din Pantelimon:

       „După blocurile gri stăm noi, majoritatea

sunt mai înalte la șosea să nu se vadă foamea,

să nu se vadă baieții care-i prostesc pe proști

și fetele care noaptea vând p**** la colț.

O bună parte nu produce pentru comunitate.”

Condițiile de locuire din acest cartier sunt și astăzi departe de a fi optimale; centrele de servicii de cartier nu au fost niciodată duse la bun sfârșit, iar astăzi nu reușesc să configureze niște spații de agregare. Majoritatea celor circa 90.000 de pantelimonezi care stau la bloc locuiesc în doar trei sau patru tipuri de apartamente absolut identice, cu o distribuție internă foarte rigidă, ca rezultat al utilizării panourilor prefabricate.

În ciuda inițiativelor primăriei de a profita de fonduri europene pentru a defășura proiecte de reabilitare termică, ocazie cu care să dea Pantelimonului o față nouă, mai colorată, rezultatele sunt departe de a fi un succes. Asta ca să nu mai menționăm că acela care a fost primar pentru 16 ani a fost de curând arestat sub acuzații de corupție.

Azi, Pantelimonul, în lupta lui pentru a-și găsi o identitate, este oarecum pierdut între toate realitățile care continuă să coexiste, adesea în contradicție. Pe de o parte blocurile înalte de la stradă, cortina gri de odinioara care astăzi este adesea roz sau portocalie, apoi, micile blocuri de categorii inferioare din spatele perdelei gri, pe de altă parte urme mastodontice de fabrici și uzine din perioada de industrializare forțată, amestecate cu pâlcurile de case cu gospodării, și chiar câteva vile, supraviețuitoare demolărilor - toate într-un melanj straniu. Pantelimonul are un suflet, sunt aproape 100.000 de oameni care se străduiesc să își croiască o viață acolo, iar cu Uriași de Pantelimon sperăm să îi inspirăm împreună în acest drum.

Ceea ce urmează să citești în capitolele următoare sunt 27 de crâmpeie despre Pantelimon. Sperăm că te vor inspira pentru a propune o lucrare de artă care să facă parte din proiectul „Uriși de Pantelimon”. Pentru a te înscrie, te rugăm să ne trimiți o propunere pe cât posibil detaliată a proiectului tău (1) alături de portofoliu (2) și să completezi formularul de înscriere (3). O motivație scurtă (4) a alegerii lucrării pe care o propui sau a elementelor care te-au inspirat + o listă de necesar de producție sau un buget întocmit (5) sunt un avantaj. Întrucât bugetul nostru este unul redus, încurajăm propunerile specifice, care presupun costuri reduse. Situl cu spațiile și suprafețele pe care se poate interveni pot fi văzute aici.

Selecția artiștilor și a lucrărilor care urmează să fie executate va fi decisă de creatorii proiectului, iar participanții vor fi anunțați până la finalul lunii august. Începând cu acel moment și până pe 15 octombrie vor fi alocate perioade specifice pentru execuția lucrărilor. Între 13 și 15 octombrie va avea loc evenimentul Street Art Days, când intervențiile vor fi prezentate publicului.

După ce lucrările sunt terminate, ele vor fi incluse într-o competiție, iar premiile vor însuma 3000 euro. În timpul acestui eveniment este rândul locuitorilor și a participanților de la Street Art Days să-și voteze preferatele.

Rămânem deschiși către diferite medii și expresii a intervențiilor artistice. Deadline-ul pentru propuneri la editia 2017 a fost 20 august 2017, la adresa de email point@makeapoint.ro.

Ceea ce urmează să citești mai departe este rezultatul unei imersări de o lună în Pantelimon, unde am ajuns fără a cunoaște mai nimic apriori.

Drept urmare, am citit tot ce am putut găsi, de la articole din presă până la un raport de cercetare din 2011; am bătut străzile în lung și-n lat; am privit totul cu ochi noi, de străin; am observat și am vorbit cu oameni. Am mai ascultat B.U.G. Mafia cu atenție, am cumpărat șosete din piața Delfinului și mi-am plimbat prietenii prin cartier.

Între timp, Make a Point a îndemnat la trimiterea poveștilor din Pantelimon. Am primit câteva, venite din sau despre cartier, pe diferite căi: aduse la poarta Postăvăriei, primite pe mail, scrise pe bloguri sau povestite prin viu grai.

Pe toate acestea de mai sus le-am legat între ele, observații personale cu informații, senzații cu certitudini, sperând ca, în final, să creeze o imagine (una dintre multiplele posibile) care să inspire lucrări de artă dedicate acestui loc. Locul de unde ele au pornit.

Într-un oraș plat și aplatizat forțat cu planuri urbanistice grandomane, Pantelimonul e cartierul culmilor. Parcul Sticlăriei parcă stă într-o groapă (de fapt, chiar e o fostă groapă de pământ a fabricilor de cărămidă), din Șoseaua Pantelimon pare că unele balcoane care dau în Parcul Morarilor sunt suspendate, deși se află la parter.

Însuși parcul e dispus pe mai multe nivele, dinspre Vergului intri direct, iar din Șoseaua Pantelimon o poți face fie direct din stradă, fie coborând niște trepte, printre blocuri. Cimitirul Mărcuța e etajat. Parcul de pe lacul Fundeni te coboară și el multe scări. Dar întotdeauna, când ridici privirea, undeva, în loc de linia orizontului, între copaci și cer găsești măcar câteva vârfuri de blocuri.

Puțin după rondul unde se intersectează Șoseaua Pantelimon cu Bulevardul Chișinău stă un bătrân cu produse de vânzare, venit din comuna Dobroești. Am cumpărat două legături de usturoi nou cu doi lei și una sănătoasă de mentă. Pe asta a cerut 50 de bani, i-am lăsat 1 leu. Cred că suferise un atac cerebral, fiindcă avea fața asimetrică. „Domnișoară, știți cu ce comună se învecinează Bucureștiul?” Răspunsul, evident mai sus, dar de dragul conversației am dat din umeri. „Păi rău că nu știți!”

Când mă întorc la Make a Point văd pe Morarilor un microbuz (sau parcă autocar chiar), care merge la Dobroești. Pe lângă usturoi, vreo 5 căpățâni, mai avea în cutie legătura de mentă și, într-o găletușă, câteva ouă. Dacă le vinde așa ieftin, îmi imaginez că îi rămân puțin peste cât dă pe biletul spre casă, adică 2 lei.

Cu cât te apropii de Piața Delfinului (în limbajul locuitorilor i se spunea des și Circul Foamei), cu atât apar mai mulți comercianți ambulanți: cireșe, verdeață, ouă sau brânză. Pesemne că apăruse în zonă un polițist, erau toți în alertă și cu marfa strânsă (parcă întotdeauna ținută oricum pe jumătate în plase, în caz că vine cineva să îi controleze), cu privirea concentrată-n zare.

Uneori, la magazin, pe vremea comunismului, se găseau niște pungi congelate cu zarzavat, printre care apăreau timid și câteva bucăți de carne de vită, mai mult coaste. Ca pentru orice altceva, se stătea la coadă pentru ele și, după câte o vânzare cu produse din astea „tot Pantelimonul era plin de zarzavaturi” - oamenii vânau, de fapt, numai carnea și lăsau în urmă legumele.

Sunt atâtea povești și imagini cu rânduri și rânduri de oameni, adulți, copii, bătrâni, stând la coadă după alimente. Unele începeau să se formeze la 3 dimineața, „cozi bazate pe zvonuri”, zvonuri că se bagă ceva. Erai arondat la o alimentară și acolo stăteai și sperai.

Unii reușeau să ia prin spate mâncare, iar ție se dădea ce rămânea. Sau veneau rudele de la Cluj, cu produse cosmetice Farmec, pe care le foloseau în schimbul mâncării luate de la București, unde totuși se găsea în cantități mai mari ca în provincie. Luau salam de vară și îl puneau acasă la uscat, pentru când o fi mai rău.

Peninsula Ostrov, cea care împarte lacul Fundeni în doi lobi perfecți, aflată la 5 minute de vacarmul Șoselei Pantelimon. Toate cele 11 străzi poartă nume de pești: Crapului, Obleților, Bibanului, Plăticii, Știucii, Albișoarei, Linului, Mrenei, Ciortanului, Roșioarei și Scoicilor. Pe străzile înguste observi un amestec de diferite tipuri de case: bătrânești, vechi, cu un singur etaj, unele părăsite, vile mai noi, micuțe sau, deopotrivă, impozante. Simplul fapt că ele există e un soi de răzvrătire la adresa sistemului care înghesuia, la trei pași, oamenii în cutii de chibrit. Pe Ostrov, locuitorii au construit cum au apucat și cum au știut. Tot aici am revăzut după mult timp o cișmea stradală, încă funcțională. Îmi atrage atenția o curte părăsită, un paradis verde luxuriant cu gard din șipci de lemn, prin găurile cărora dacă te apropii simți aerul rece păstrat așa de toți copacii liberi.

A venit de la țară pentru a munci la fabrică. La început a stat în chirie la bloc cu alte două fete, rude, dar apoi nu s-au mai înțeles și a plecat din apartament. În plus, nu i-a priit niciodată viața la înălțime, i se făcea rău.

Îi place, în schimb, „pe pământ”, așa cum trăiește acum. Curtea îi e plină de arbuști, vița de vie are și ea deja vreo 30 de ani, iar în curte crește răsaduri de roșii, mulți trandafiri și în general o varietate grozavă de flori, plus un corcoduș, un vișin și doi câini. Unul mai mic și mai rău, altul mai mare și blând. În spatele grădinii, după o portiță de sârmă, ieși direct pe malul lacului. A tăiat salcia mare, dar a plantat din loc în loc puieți luați de la biserică, încă de-un verde crud, și mici până la brâu. Apa e plină de gunoaie și oricât ar strânge, tot vin. Când e vară și foarte cald mai stau acolo; lângă apă și stuf e răcoare. De pescuit, rar, se ocupă ginerele, dar doamna Maria nu mănâncă pește din apa aia murdară.  

    Terenul viran a fost cumpărat împreună cu soțul, din banii de nuntă. Au construit pe el casa fără autorizație, „cu amendă”. Când a venit vremea să o plătească la poliție, a mers dânsa. Era însărcinată și scontau pe faptul că va impresiona prin venirea iminentă a copilului și nevoia unui adăpost. Odată cu ei a avut de plătit amenda și o familie de romi. Femeia, chiar colegă de muncă la Fabrica Progresul, era de asemenea însărcinată. Cu toate astea, în cazul lor rezultatul nu e favorabil: casa li se demolează, motivația autorităților fiind aceea că stă cu câțiva centimetri pe terenul statului. Copilul romilor se naște sănătos, dar moare la o săptămână. Familia de romi s-a mutat apoi în Ferentari, iar românii au rămas pe Ostrov.

Undeva în spatele blocurilor de la intersecția Bulevardului Ferdinand cu Șoseaua Pantelimon se află o zonă de case. Cum cartierul e predominant dedicat blocurilor, am vrut să văd exact ce e rămas acolo, cum au scăpat casele de la dărâmare. Când ajungi la fața locului, ai impresia că te afli undeva într-un cartier rezidențial coerent, unde locuințele datează de dinainte de anii ‘50 și de ghearele arhitecturii comuniste. De fapt, zona cam asta și e: vile și blocuri moderniste.

O doamnă, fostă avocat, în vârstă de 81 de ani, se ia de pronunția mea a cuvântului Pantelimon („De ce vorbești așa, Pan-te-li-mon (cu n nazal) ca și cum cine știe ce ar fi, așa, franțuzit, când el de fapt e Panteli-Pantilimon!”). Ea stă la Ferdinand, și se cam dezice de cartier. I-am povestit de Turnul de Artă, dar „fata nu se duce încolo, se duce în centru!”

Am aflat că vilele din zonă au fost construite după primul Război Mondial, când s-au dat terenurile către familii de militari, căsătoriți cu fete cu dotă. Blocul ei de patru etaje construit la începutul epocii comuniste, de inspirație moscovită, e în formă de U „și e o splendoare, o feerie. Eh, am avut de toate noi la început, dar din cauza țiganilor care veneau și făceau baie la cișmeaua din curte, atunci am desființat cișmeaua din curte, țiganii au plecat pe urmă.” Acum e închisă.

În zona Diham, am găsit, rămas în timp și printre curți și porți private, un mic magazin, poate 1x1 metri, cu casete cu muzică. Emus Music. Imediat lângă, ieșirea dinspre bucătărie a terasei de pe colț, unde stătea la fumat probabil unul dintre bucătari. Vag iritat că fac o poză, a rămas total rece când i-am răspuns că mi se pare interesant magazinul.

În fața unui sistem dictatorial și în afara unor situații în care obținerea unor beneficii i-ar fi îndemnat să procedeze diferit, oamenii se aveau unii pe alții și, în caz de pericol, interveneau în masă. Am aflat cum odată, unul dintre foștii deținuți aduși la Postăvărie pentru a fi reintrodus pe piața forței de muncă, închis pentru viol și care încă afișa un comportament problematic, a fost aproape să nu mai iasă viu din tură. Femeile, hărțuite constant de el, au luat, după cam o lună de agresiuni, situația (și foarfecele) în mâini, l-au încolțit și împins într-un colț, de unde, cu greu, bărbații, inginerii și șeful de tură, l-au scos întreg. 30 de femei supărate și foarfecele la înaintare!

Actele de dizidență, spre deosebire de cele de solidaritate, se remarcau la nivel individual. Nu existau grupuri în fabrică, dar la Postăvăria Română, prin anii ‘88-’89, a fost mutată o angajată despre care am aflat că destul de repede ar fi „vorbit foarte urât, s-a luat de directorul de centrală, de secretarul de partid, de toți”, inclusiv de Ceaușescu. I s-a uitat numele, însă nu și îndrăzneala. După câteva săptămâni de lucru în fabrică a fost chemată în ședință, luată la rost și apoi a dispărut. Aproape că nimănui nu i-a păsat, nici nu s-a știut ce i s-a întâmplat. Poate că au transferat-o, închis-o o perioadă sau chiar mai rău. Și totuși, după 2000, doamna a fost văzută pe Pantelimon. Supraviețuise!

În anii ‘80, la etajul de deasupra încăperii unde se află acum Make a Point lucrau circa 120 de angajate, cele mai calificate, care „erau și în vârstă”. Sarcina lor: să coasă de mână defectele apărute pe bucățile imense de stofe, de 50 m. Condițiile de muncă erau grele, temperaturile ajungând la peste 35-36, chiar și până la 40 de grade Celsius. Din vreme-n vreme, șeful de secție, domnul Dima, pe atunci la vreo 22-23 de ani, trebuia să urce la ele pentru a le controla. Își anunța venirea încă de la începutul scării, cu o riglă lovită de perete. Mai tot timpul telefoanele nu funcționau și dacă băga direct capul pe ușă avea surprize. Îmi povestește râzând cum

„deschideam ușa așa, mă uitam... închideam! Mi-era frică!”

Acolo, sus, sub acoperișul fierbinte și printre stofele lungi, femeile își dădeau jos toate hainele și înotau prin valurile de textile.

„Dacă n-ați știut-o niciodată, B.U.G. Mafia a pus Pantelimon pe hartă”. Au fost puști fani ai formației, născuți și crescuți în provincie, și mutați ulterior în capitală, care au tratat Pantelimonul drept un soi de atracție turistică.

Pentru mult timp, poate chiar a și fost. Numai că ei au ajuns prea târziu. Degeaba au descins într-o seară în cartier, să caute lumea din versurile lor, că au sfârșit prin a îngheța degeaba de frig, cel mai palpitant moment fiind cel al încercării de a găsi un taxi.

Înainte, B.U.G. Mafia cânta despre petreceri, bani, fete, băutură și despre cum „decât toată viața fraier, mai bine rege”. Acum, petrecerile curg altfel printre blocuri. Alexandru scrie: „În fiecare seară e câte-un festival ce răsună cu zgomot din boxele înfundate ale vecinilor din spatele blocului”, unde două generații își împart alternativ terenul: tinerii care de la un anumit punct încolo se ceartă pe cine cumpără următorul semințele, și cei de vârstă mijlocie, care, „spre deosebire de colegii mai tineri, nu rămân niciodată fără băutură”.

În concluzie, lumea cam așa spune, că Pantelimonul nu mai e ce-a fost. Băieții de cartier au fost înlocuiți de cei cu familii, ieșiți afară să mănânce semințe, străzile s-au asfaltat, blocurile gri sunt acum colorate. Nici tramvaiul 14 nu mai ajunge la „capătul lu’ 14” (periferia cartierului), de când cu șantierul. Ioana, în vârstă de 35 de ani, ieșită la aer în fața blocului său, fost cămin de nefamiliști, unde dezvoltatorul imobiliar a transformat băile comune în garsoniere (într-una locuiește chiar ea, cu fiica și soțul, care muncește în străinătate), îmi spune: „Față de ce era înainte, e liniște! Știți ce era Pantelimonul înainte… Știți cum e, acum fiecare, cu familii, cu copii...” Va să zică, Pantelimonul s-a făcut mare, a trecut de adolescența furtunoasă și a ajuns la maturitate.

Pe timpul comunismului, erai pasibil de a plăti o taxă de celibat și fabricile practicau politici pro-nataliste. La Postăvărie, spre exemplu, procentul de femei era de peste 70%. Cum se cunoșteau cu partenerii, dacă bula era atât de mică? Se mergea în excursii prin fabrică, nu numai în România, ci și în afară, în țările sovietice.

„Tinerii muncitori de la 23 August să se întâlnească cu tinerele textiliste. Multe-s căsătorite așa. [...] Era o problemă, totuși, atunci… De ce? Pentru că se lucra continuu, și sâmbăta și duminica și când se făceau excursiile astea era un mod de a se întruni și de a-ți găsi pe cineva”.

Oamenii erau repartizați de statul comunist în vieți prestabilite. Dirigintele decidea încotro urma să lucrezi și chiar și studenții buni ajungeau tot la mâna sistemului și repartizării în funcții. Mamei mele i s-a spus la școală că ar face de-o croitoreasă bună, când tocmai ce ura ea mai tare pe lume era să coasă.

Într-un portret filmat de Mădălina Roșca în 2008, textilista Mariana pare că a fost aruncată într-o viață care nu-i a ei. Ajunsă în fabrică la 16 sau 17 ani și întrebată la momentul filmării dacă ar fi vrut să facă altceva, ridică ușor din umeri:

„Hm, nu m-am gândit așa… Dar nici ce-am făcut nu mi-a plăcut extraordinar. A mai fost și nevoia, și împrejurările…”,

și decizia dirigintelui... Altfel, soțul spune că a ales-o pentru că îi plăcea părul ei lung, iar ea crede că

„așa a fost să fie”.

Pe strada Lucrețiu Pătrășcanu, între stația de metrou Costin Georgian și Liceul Nichita Stănescu poți găsi un bloc înalt, evident dezafectat. Strada e foarte verde, iar el stă ascuns, cumva pe diagonală, pierdut între copaci și destul de greu de observat. De asemenea, zona din jur este puțin gri. Adică mai degrabă verde și sălbatică, cu o serie de clădiri și instituții care fie s-au mutat, fie nu au firma la stradă, locuri în care pare că nu mai intră nimeni. La parterul acestui bloc, intrarea e destul de particulară și poți observa o improvizație de închidere a spațiului, ca o mică cămăruță. Am crezut inițial că cineva locuiește în ea, date fiind florile de la intrare, foarte proaspete.

Un domn slab, cu șapcă și geacă pe care scrie numele unei firme de pază, se învârte pe trotuarul din fața scării. Îl abordez și îmi e clar că e dornic să vorbească cu cineva. Este angajat de o firmă contractată de primărie. Lucrează acolo trei paznici, în schimburi de 24 cu 48 de ore, iar scopul lor este să se asigure că nu intră persoane fără adăpost. Clădirea e sigilată chiar de jos, și nici ei nu au acces. Știe doar că a aparținut de un institut de cercetare. Iarna se încălzesc cu lemne, la o sobă mică și e bine așa, că

„fac focul o dată și la cât de mică e camera, ține multe ore”.

Iar florile de la intrare sunt de plastic, sâc. Îl întreb dacă îi e frică să facă munca asta.

„Nu, de ce să-mi fie?”

Fade out: treci strada și de pe partea cealaltă turnul capătă altă amploare, devine vizibil. Printre găurile lăsate în locul ferestrelor apar o sumedenie de graffiti. Cineva tot a reușit să intre.

Mă fascinează cum a crescut iarba înaltă pe șinele de tramvai dezafectate de pe Șoseaua Pantelimonului. Îmi plac la nebunie locurile în care natura ocupă terenul, acolo unde omul nu mai intervine. Mai e puțin și vine furtuna, iar iarba mlădioasă e unduită de vânt. Și apoi, într-o zi, treci pe acolo și e din nou plin de beton și pământ arid. Încă o dată, s-a făcut curat și frumos.

La Faur Poarta 1, cu arcada ruginită, stă un semn care spune că în interiorul parcului industrial se respectă regulile de circulație de pe drumurile publice. În spate, te întâmpină un mesaj la propriu înghețat în timp: TRAIASCA PARTIDUL COMUNIST ROMAN.

Au rămas, pe cărămida roșie a câtorva hale, urmele literelor cu care altă dată se scriau lozinci. La doi pași, un club deschis pe locul fostului Institut de Cercetare Tehnologică pentru compresoare și material rulant, transformat apoi în Integral Project S.A., unde, am aflat, în prezent mai lucrează un singur angajat (ulterior firma s-a mutat în alt sediu).

Halele Faur, după ce timp de zeci de ani au fost sub proprietatea statului, s-au fărâmițat într-un mozaic de afaceri private de-a lungul timpului scurs de la căderea comunismului: un restaurant; o universitate privată; o sală de evenimente pentru baluri și nunți, cu propriul gard; sedii de diferite firme (marmură, servicii de publicitate, accesorii). La ceas de seară e gol, am văzut doi câini vagabonzi, după ani și ani, am ascultat păsările și am trecut pe lângă rămășițele industriei, iar în zare blocurile își aprind dreptunghiurile ferestrelor. Din spatele unor uși mari, larg deschise, un bărbat se plimbă jucăuș cu o trotinetă industrială, sau, fie, în limbajul adulților, un stivuitor manual.

Pantelimonul nu se laudă cu cel mai întins parc al capitalei, spre exemplu, însă pare că oriunde ai sta, ai la picioare măcar un petec de verdeață. Printre blocuri sunt mulți copaci și tot bulevardul miroase a tei de amețești. Apoi, ca bonus, ieșirile la apă. Majoritatea malurilor au rămas neamenajate, dar apropierea de apă e prezentă în cartier. La Piața Morarilor sunt tarabele cu marfă pentru pescari deschise non stop, care noaptea-s luminate cu becuri colorate, iar la prânz poți da peste câte un bătrânel care merge agale cu undița alături.

La un pas de piața Delfinului ai Ostrovul, peninsula de pe lacul Fundeni, cu o stradă fără nume, care te plimbă de-a lungul malului, unde, în funcție de noroc, te pișcă țânțarii sau vezi o ditamai broasca țestoasă. Pe buza cealaltă a apei, învecinatul parc Sfântul Pantelimon și aleea sa de promenadă cu vedere la lac, plină ochi într-o seară răcoroasă de vară.

Undeva între Parcurile Sticlăriei și Morarilor, pe o străduță lăturalnică apare un turn de apă. Cel mai straniu întâlnit vreodată. Straniu și copleșitor, are forma unui OZN și e imens. Asta dacă îl vezi pentru prima oară. Odată cu trecerea timpului cu siguranță începe să facă parte din „peisaj”. Am căutat reacțiile altora pe internet la adresa lui și am găsit intervenția unui „pantelimonez”, vecin cu turnul, care l-a adus în paginile unei reviste și-n fantastic, cu ajutorul câtorva versuri:

„poate că în viitor mă voi cățăra în

turnul de apă din cartier, de pe

șoseaua vergului 21

și voi dispărea în spațiu în farfuria

sa zburătoare”

În Pantelimon toate lacurile sunt făcute de mâna omului, dar în unele natura s-a răzvrătit, la propriu. Un parc a fost abandonat și natura s-a distrat. Proaspăt descoperita și cine știe a câta deltă încă necunoscută a Bucureștiului se găsește în Parcul Sticlăriei. Câteva reportaje TV și paznici la toate intrările. După zeci de ani de uitare a acumulat, în jurul celor două petece de apă, stuf, arbuști și multe vietăți. Urmează să se betoneze, să se lumineze artificial, să se monteze băncuțe și, desigur, să se taie din vegetație. Tot paznicul spune și că primăriile de sector 2 și 3 încă nu s-au decis cum să își adjudece terenul.

    Până să se facă cunoscut (din nou - localnicii uitaseră măcar de existența parcului deoarece era plin de gunoaie și frecventat de persoane marginale), Make a Point a organizat un tur, condus de unul dintre membrii echipei. Acesta poposea și prin Parcul Sticlăriei, unde, dintr-un canal descoperit, mieuna o inofensivă felină. Conducătorul grupului n-a rezistat conștiinței și a doua zi, când făcea turul cu un alt grup, pisica tot acolo, drept pentru care a încercat să o salveze.

A cerut sfaturi și în final a ajuns să sune la 112 pentru a cere pompierilor să intervină. Ceea ce s-a și întâmplat. Brigada de pe Șoseaua Vergului a trimis un echipaj cu sirenă și cinci pompieri. Distanța până la parc: un kilometru. Pompierii, „foarte de treabă”, au recomandat ca pisica să nu fie eliberată, o vor călca mașinile. Ghidul nostru, Dragoș, s-a gândit că în cel mai scurt timp mutrișoara o va salva:

„Nu am avut atâtea like-uri niciodată. N-am avut niciodată nici doritori să adopte pisica. A stat la mine 3 luni. S-a purtat ca la ea acasă de când a intrat pe ușă.”

În final, a fost trimisă la mătușa lui, unde s-a simțit la fel de bine. Și unde deja a făcut opt pui.

Odată cu vizita unei jurnaliste de radio am aflat și o poveste legată de Pantelimonul tranzitat în copilărie. În fiecare toamnă se făcea aprovizionarea de la Fabrica Antilopa, pentru încălțămintea de școală: „o pereche de bascheți și niște pantofi”. Pe lângă asta și piața făcută ocazional la Delfinului, Francesca își amintește de „prima mea expediție, o s-o țin minte toată viața!” - prima fugă de acasă, pe bicicletă, cea spre stupina bunicului, de la Pasărea (sat și pădure învecinate Bucureștiului). Se întâmpla la începutul anilor ‘90, fabricile Faur și Republica încă funcționau, și

„era un cartier foarte viu, [...] nu erau încă ruinele pe care le vezi astăzi.”

Printr-o coincidență, cu câteva zile înainte de a o întâlni pe Francesca, citeam într-o carte de poezii dedicate Bucureștiului aceste versuri:

        „de fapt, asta e partea bună a orașului acesta - că nu mai ții minte niciodată

locul în care te-ai născut, asta e treaba altora.

dar te va urmări toată viața locul în care ai fugit prima oară de acasă." [Miruna Vlada]

„E de la Cernobîl!”. Așa a zis mama când a născut gemeni, pe frații mei, în 1988. Doar n-avem în familie.

„Tot de la Cernobîl e”, zice mereu mama mea când mai află de câte-o suferință sau boală nouă, diagnostice și analize proaste pe care le adaugă an de an într-un dosar foarte gros, în apartamentul ei de la etajul 5, de pe Basarabiei, colț cu Pantelimon.  

Am crezut, mult timp, că așa caută motive mama, și că vorba vine, Cernobîl. Că nu eram așa departe de reactorul nuclear și că norul de fum a trecut peste noi și na, tot ce nu ne explicam „e de la Cernobîl”.

Abia săptămana trecută, după mulți ani, am întrebat-o. Se făcea că mama mea avea armata făcută, așa că în lupta clasei muncitoare cu efectele Cernobîlului au trimis-o și pe ea, economista, înarmată cu un detector de radiații Geiger să depisteze locurile din cartier cu cel mai înalt grad de radiații și să le noteze într-un carnețel. Atât. Cele mai mari radiații erau în colțurile în care se aduna praful, acolo „sărea acul de la detector peste cap”. A râs mama (hahaha) când am întrebat-o ce mijloace de protecție folosea. Nu a râs forțat, i s-a părut chiar amuzant.

Așa, în primăvara lui 1986, a ținut mama noastră piept calamității nucleare, cu pixul, carnețelul și contorul Geiger cu acul dat peste cap. Îndatorire patriotică, un tăvălug de boli și băieți gemeni, se crede.

La print shop, înainte de amiază, intră furtunos o femeie, să-ntrebe de poze, dacă sunt gata. Poartă o rochie lungă, înflorată și vaporoasă și părul șaten prins în coc. Pe o voce plângăcioasă, dar mai ales alarmată, către una dintre cele două angajate:

        - Plecăm la tac-su!

- Nu mi-a zis! A zis că se duce acasă și mi le trimite!

În poze, făcute cu telefonul, apar doi sau trei adolescenți, purtând coronițe de flori sau fețe de animale, obținute cu tot felul de filtre în aplicații de la telefon. Care era graba? Mergeau să-și viziteze tatăl în închisoare.

În 1966 s-a dat în România decretul 770 care interzicea avortul și contracepția. În fabrici erau arondați medici ginecologi care efectuau controale angajatelor, la perioade regulate de timp și care le întocmeau fișe cu ciclul menstrual. Femeile se prezentau la data stabilită și stăteau în linie pentru a le veni rândul. Fabrica și implicit regimul controlau astfel orice aspect al vieții individului, până în cele mai intime cotloane. În acest mod, cam orice sarcină putea fi depistată din timp de partid și de stat. Și totuși,

„se mai întâmplau și accidente și rămâneau și vroiau să facă avorturi”.

Cele mai curajoase, „afurisitele”, mergeau la șeful de secție și cereau bilete de voie pentru a face avort, care povestește:

„Le dădeam afară și ziceam: intrați din nou și... intrau din nou până îmi spuneau că au o problemă personală”.

Unele au fost doar trimise de autorități să-l testeze, dar în alte ocazii pur și simplu asta se întâmplase. Medicii nu riscau prin a face avorturi, așa că diferiți indivizi ajunseseră să se ocupe, mecanici și, în general, persoane fără specializare medicală. Sau femeile însele încercau tot felul de metode singure. În cifre oficiale se spune că 9.452 de femei au murit în urma unui avort ilegal din 1966 și până în 1989, însă, de fapt, o mulțime de cazuri au fost încadrate sub alte diagnostice, precum septicemie, drept pentru care nu se poate decât bănui că numărul real al celor care au pierit este mult mai consistent. Oficial, nimeni nu mai făcea ceva ce în vocabularul statului nu mai exista.

Odată, în ‘88 sau ‘89, în curtea Postăvăriei a fost găsit un

”copil aruncat, un copil avortat [...] De multe ori îl am în minte și acum, era un băiețel”,

un fetus de 3-4 luni, își amintește marcat domnul Dima. Femeile s-au strâns în jurul lui și cei de la partid au mușamalizat ceva ce toți văzuseră. Revenind la felul în care sistemul pătrundea în viața privată, îți dai seama cum, pentru partid, totul se rezuma la ideologie. Fabricile erau implicate în „întreceri socialiste”, iar un astfel de eveniment le scădea punctajul, drept pentru care avortonul nu a trecut niciodată de gardurile instituției. Niciodată nu au știut al cui a fost, dacă era din fabrică sau din afară.  

Iar atunci când sarcina nu era întreruptă și apărea în afara unei căsătorii, variantele erau în principal două: copilul fie era lăsat în grija statului, fie mama mergea la secretarul de partid și spunea că X a lăsat-o însărcinată, indiferent că era sau nu adevărat. De acolo, în general, lucrurile se îndreptau către o căsătorie, bărbatului fiindu-i greu să mai iasă din acea situație.

De când lucrez la periferie și mă întorc acasă în altă periferie,

Văd cum lumea nu se îmbracă frumos ca să iasă în oraș. Se îmbracă frumos ca să iasă din casă.

Așa că:

      „mută-te la dristor sau ceva mai încolo,

pentru că așa îți vei prelungi viața:

timpul nu aleargă înnebunit ca în centru” [Ioan Es. Pop]

La revoluție, șeful de secție coordonator a interzis angajaților să meargă în piață. I-a amenințat că le-a pus curent în poartă. Așa că n-au plecat prin față, ci au sărit gardul dinspre parc. În ‘89 ei au sărit gardul în afară, iar în 71’ broaștele și șerpii înăuntru.

Doamna Nela ne-a trimis povestea dânsei despre cum Parcul Morarilor a fost, la început, un lac în toată regula, cu „plante de apă, chiar și nuferi, dar… multe viețuitoare specifice zonei de stufăriș. Rățuște, broscuțe obișnuite și țestoase, dar și… mulți, mulți șerpișori de apă”. Era tânără, lucra în trei schimburi la Postăvăria Română ca țesătoare în camerele dinspre parc, alături de alte tinere și ne scrie despre cum se bucurau atât de tare „de un adevărat concert al viețuitoarelor din lac și stufăriș”, încât uneori picoteau și se trezeau „cu o broscuță sau un șerpișor lângă”

În toate cele trei parcuri importante ale cartierului m-a uimit să găsesc măcar un tun sau două. Tunuri mari, veritabile, falnic îndreptate spre alei. Cartierul are renumele unuia periculos, s-a cântat mult despre el și băieții de aici și pare că stă în el o violență latentă. Apoi am aflat o poveste despre cum fabricile aveau, în timpul comunismului, arsenalul lor propriu de arme de foc, ținute sub cheie și pregătite în cazul unui atac din partea americanilor.

Spre exemplu, la revoluția din decembrie 1989, Filatura Română de Bumbac a scos puștile și le-a împărțit bărbaților din fabrică: mecanicilor, strungarilor, pentru a păzi fabrica. Postăvăria Română, în schimb, a ales să nu le folosească. Cele două fabrici sunt situate una vizavi de cealaltă, și cu siguranță angajații erau și ei legați fie prin rudenie sau relații de vecinătate ori prietenie. Erau colegi și, în fond, parte din aceeași lume a cartierului lor muncitoresc.

Și totuși, în ceața vremurilor, cele două instituții vecine au ajuns să stea în apărare una față de cealaltă. FRB cu puștile, Postăvăria cu niște prăjini. „Ai noștri păzeau, le dădusem niște prăjini, niște pari. [...] Nu vroiau să stea cu parul, că îi împușcă ăia de vizavi, nu vroiau să stea să păzească”.

Soseaua Pantelimon este foarte circulată de mașini, dar printre blocuri e liniște, cel mai des agitația fiind în jurul reabilitării, foarte prezentă în cartier. Dacă nu s-a întâmplat deja, pare că soarta tuturor blocurilor va fi asta, a culorilor vii și balcoanelor din nou aduse la aceeași formă cu cea a vecinilor. La momentul la care erau construite, în perioada comunistă, totul arăta la fel. În timp, oamenii și-au pus amprenta asupra felului în care porțiunea lor de locuință se configura. Unele balcoane au fost închise (o tactică de lărgire a spațiului privat, oricum mic), și mai tot timpul apare pe fațadă un mozaic de culori, datorat diferitelor tipuri de ferestre pe care oamenii le-au schimbat sau nu de-a lungul anilor.

Odată cu placarea cu polistiren, înlocuirea tuturor ferestrelor cu unele identice între ele, termopane, și a vopsirii blocului în culori deschise, contrastul cu restul celor rămase neatinse este foarte evident. Pare, cumva, că unele blocuri sunt mult mai sărace decât restul, fiindcă deteriorarea e puternică. Cu toate astea, în final cel mai probabil nimeni nu va scăpa de reabilitare. Reabilitarea cu polistiren, periculos în cazul unui incendiu și realizată împreună cu firme corupte de termopane.  

Am observat într-o zi, la câțiva pași de Mega Mall, mergând pe Șoseaua Pantelimon spre Ferdinand, cum pe culmile unui bloc au prins sămânță doi arbuști. Grădini urbane neintenționate și cel mai probabil efemere. Mă îndoiesc că reabilitarea va ține cont de ei. Formele de exprimare sunt din nou reduse, însă pictate în culori pastelate. Dar asta până când oamenii (și natura) vor începe din nou să-și pună amprenta.

Uriași de Pantelimon este un proiect Make a Point.

Proiect finantat de Primaria Capitalei, prin ARCUB, in cadrul programului Bucuresti – oras participativ 2017 și co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Parteneri:  Aqua Carpatica, Red Bull, Mega Mall Bucuresti, Institutul Italian de Cultură

Parteneri media: Radio Guerrilla, Scena9, Vice, Igloo și noizz.ro

(listă în curs de actualizare)

Uriași de Pantelimon este un collective art project dezvoltat și implementat de Make a Point

#Documentary Artists Madalina Rosca & Paul Arne Wagner, #Antropolog Andreea Drăgan, #Arhitect / Restaurator / Consultat istoric Miruna Stoicescu, #Arhitect urbanist Irina Pienaru, #Art & Design Consultant Ana Alexandra Blidaru, #Communication officer Dollores Benezic, #Fotograf / Social Media Manager Vio Dan , #Coordonator Parteneriate Iulia Barbu, #Producție artistică / Curator Andrada Roșu, #Sociolog Dragoș Ciulinaru, #Videographer Florin Ciorîcă

Le suntem recunoscători tuturor celor, nu puțini, care și-au împărtășit cu noi amintirile, unele fericite, multe dureroase, și au contribuit cu fotografii, filmări, scrisori, chiar și obiecte, făcând această colecție de povești posibilă. Poveștile au fost vânate și adunate în studiul de față de Andreea Drăgan #with an introductions on Why Pantelimon? by Miruna Stoiecesu & Madalina Rosca & Paul Arne Wagenr #design Paul Arne Wagner & Madalina Rosca #Editori foto Vio Dan & Paul Arne Wagner #Pantelimonul fotografiat și filmat în ultimii (mai mult de) 40 de ani de Dan Vartanian, Florin Ciorîcă, Vio Dan, Andreea Drăgan, Paul Arne Wagner, Eli Driu, Vlad Cătună, Madalina Rosca, Dragoș Ciulinaru, Iulia Guran & mulți alții